Vlad Ilicevici: „Muzica alternativă e cultură și trebuie tratată ca atare”

Am vorbit cu el despre de ce o scenă nu poate exista fără comunitate, primul Stray Lights Festival, relația complicată dintre public și concerte, de ce simplul gest de a cumpăra un bilet contează și despre o problemă pe care Vlad o vede încă foarte prezentă: muzica alternativă din România nu este tratată suficient ca parte a culturii.

Și, pentru că Vlad nu pare să stea foarte bine cu ideea de a face puține lucruri deodată, am ajuns inevitabil și la Orkid, care plănuiește să lanseze trei albume într-un singur an.

Te știu de foarte mulți ani și, de când te știu, faci tot felul de lucruri prin care încerci să ajuți scena locală și trupele. De ce?

Nu o fac dintr-un simț altruist exacerbat sau ceva de genul ăsta, ci din ideea foarte simplă că binele meu personal și al trupei din care fac parte este imposibil fără binele comunității din care facem cu toții parte.

Asta e valabil pentru foarte multe lucruri, dar în ceea ce privește muzica alternativă de la noi este extraordinar de important.

În alte genuri mai există forme de coeziune, formale sau informale. În muzica asta pe care o facem noi, lucrurile astea aproape că nu există. Și e foarte important să începem de undeva, pentru că doar așa putem să creștem.

Photo: Toma Hurduc

Ce este, mai exact, Stray Lights?

Stray Lights e foarte multe lucruri și foarte puține lucruri clare în același timp.

E clar că încercăm să găsim forme prin care să ne ajutăm între noi. Față de prima reiterare a comunității, acum pare că sunt mult mai multe inițiative, ceea ce e foarte mișto. Poate și pentru că sunt mai multe trupe și mai multe generații.

Din perspectiva mea, este o încercare de a coagula cât mai multe trupe pentru a avea o platformă comună și pentru a împinge niște lucruri să se întâmple.

Ce mi se pare foarte important pentru mediul în care trăim și pentru țara asta este ca instituțiile publice, sponsorii, publicul și chiar noi, cei care facem muzică, să înțelegem că

muzica alternativă e cultură.

Trebuie tratată ca cultură și trebuie finanțată ca atare.

Pentru a progresa și pentru a avea o evoluție sănătoasă, are nevoie atât de susținere publică, din partea instituțiilor statului, cât și de susținere privată. Dar piatra de temelie este publicul. Oamenii care ascultă muzica asta trebuie să înțeleagă că numai susținând-o poate să supraviețuiască.

Unul dintre cele mai vizibile rezultate ale Stray Lights de până acum a fost festivalul. Cum l-ai trăit tu?

Ca spectator și festival goer, a fost cel mai mișto lucru din lume. Ideea de a face un festival de muzică o am de foarte mulți ani. Am făcut multe alte tipuri de festivaluri, dar nu unul de muzică.

Și, evident, am reușit să adun trupe care mă rup toate. Datorită publicului și locului, Control Club, mi s-a părut că a fost exact atmosfera potrivită pentru genul ăsta de trupe.

Ca organizator, mi se pare un început foarte, foarte bun. Nu mă așteptam să rupă un festival într-un club din București, în centrul verii. Probabil că acum câțiva ani nici eu nu m-aș fi gândit să fac asta. Cu toate astea, a avut tot sensul din lume să se întâmple acolo și să se întâmple așa.

Și, mult mai important, toate cele nouă trupe au făcut probabil unele dintre cele mai bune show-uri ale lor. Festivalul s-a terminat cu trupa mea preferată din momentul ăsta, DITZ, pe care i-am văzut de multe ori, dar concertul ăsta m-a rupt efectiv.

Vorbeai despre cât de important este publicul. Ce putem face ca mai mulți oameni să ajungă la astfel de evenimente?

E foarte complicat. Răspunsul simplu este că nu știu.

Fac festivaluri de 22-23 de ani și în timpul ăsta lumea s-a schimbat enorm. Felul în care comunici s-a schimbat, felul în care promovezi și felul în care îți vinzi lucrurile s-au schimbat enorm.

Cu siguranță ai nevoie tot timpul de sânge tânăr și de idei tinere în felul în care promovezi orice eveniment.

Dar, când vorbim despre creșterea unei scene și a unui anumit tip de muzică, e foarte important să existe și o conștientizare din partea publicului. Iar acel public suntem și noi, până la urmă. Eu, tu, orice om care merge la un concert.

Trebuie să înțelegem că avem un rol în a susține lucrurile care ne plac.

Și uneori susținerea începe pur și simplu cu a cumpăra un bilet.

Exact. Am văzut filmulețul pe care l-ai făcut despre asta și este right on point.

Toată schimbarea începe de la simplul fapt de a plăti un fucking bilet.

Este cea mai simplă formă prin care poți să susții o comunitate, o trupă, un loc. Este minimul pe care îl putem face și chiar și acolo avem probleme enorme.

În peste 20 de ani de făcut festivaluri am primit mii și zeci de mii de cereri de invitații, sub tot felul de forme și cu tot felul de explicații.

O să dau întotdeauna invitații, pentru că sunt și ele importante. Dar fiecare dintre noi trebuie să conștientizeze că principalul lucru pe care îl putem face este să susținem direct formația și evenimentul care ne face plăcere.

Câți cai trebuie înhămați la aceeași căruță ca să construiești o comunitate?

Toți. Absolut toți.

Nu știu exact câți oameni sunt implicați acum, dar e clar că suntem mulți. Orice capital de entuziasm este perisabil la un moment dat.

Treaba asta trebuie susținută mulți ani, poate chiar decenii, ca să conteze în mod real.

Pentru asta avem nevoie de cât mai mulți oameni care să tragă și avem nevoie ca oamenii din comunitate să înțeleagă că lucrurile funcționează doar dacă tragem cu toții, măcar aproximativ, în aceeași direcție.

Apropo de asta: competiția dintre trupe și organizatori ajută scena sau îi face mai mult rău?

Competiția ajută întotdeauna. Cred că o formă sau alta de competiție te face mai bun.

Însă, într-o lume atât de mică, într-o felie de pizza atât de mică pe care trebuie să o împărțim la foarte multe guri, are și o parte nocivă. Pentru că ajunge să fie un fel de competiție provincială.

Suntem o scenă super mică și, practic, nu existăm. Nimeni nu știe că există trupe de genul ăsta în România și asta e una dintre principalele mele probleme.

Din afară, România este văzută aproape ca o gaură neagră, atât pentru potențiale locuri în care ar putea cânta trupele noastre, cât și pentru festivalurile de muzică alternativă, indie, post-punk sau experimentală care ar putea lua artiști de aici.

Țara asta nu există pe harta aia. Și e ceva ce trebuie neapărat schimbat.

Așa că da, competiția este sănătoasă. Dar, în stadiul actual al scenei și mai ales în lipsa asta aproape completă de awareness,

colaborarea este mult mai importantă decât competiția.

Și colaborarea va rămâne importantă și când felia de pizza va crește. Sau când va apărea cuptorul care face mai multă pizza.

Este esențială dacă vrem măcar să avem speranța că scena și muzica din România vor deveni sănătoase și diverse.

Ce mai face Orkid?

Orkid face întotdeauna foarte multe lucruri.

Succesul Orkid nu are nicio legătură cu cât de prolifică este trupa. Poate chiar din contră. Anul ăsta am scos un album, urmează să-l scoatem pe al doilea și sperăm ca în toamnă să-l scoatem chiar și pe al treilea.

Adică am făcut exact invers față de cum cred eu că ar trebui să abordezi release-urile ca trupă în 2026.

Cred că e mult mai bine să investești cât mai mult timp și vizibilitate într-un singur single și să eșalonezi lucrurile. Dar, având în vedere că îmi este complet neclar ce am putea face ca să devenim măcar puțin mai populari decât suntem, am zis: hai să le facem pe toate. Le dăm pe toate și după aia mai vedem.

Poate de la anul începem să scoatem un single pe an. Sau la doi ani.

Până atunci, anul ăsta o să scoatem trei albume. O să terminăm și un film făcut de mine și de Radu, cu coloana sonoră făcută de Orkid și cu niște dubioșenii absolute.

Și începem un al doilea film la care probabil vom mai lucra vreo cinci ani.

Vom face multe, multe lucruri. Asta e ceea ce ne ține în viață.

Photo: Codrin Unici