Jurnal de TIFF #3: Diximus și Nebuloasa Jazz Revigorantă

Andrei Voica, aka Diximus, spune despre procesul său de creație că nu compune pornind de la o idee foarte bine definită, ci lasă muzica să se așeze singură. Iar asta se simte în fiecare piesă. Totul e fluid, curge firesc, fără senzația că fiecare notă a fost calculată la milimetru. E mult joc, multă libertate și, mai ales, mult instinct. Și nu ai cum să scoți astfel de piese fără aceste ingrediente.

Echilibrul unei nebuloase

Diximus and the Space Nebula are și o formulă pe care nu o întâlnești prea des pe scenele de la noi: instrumentul principal este vibrafonul, cântat de Andrei Voica, alături de Oscar Ungvari la chitară electrică, László Sándor la bass și Frankie Ercsei la tobe. Cu toții sunt muzicieni experimentați, iar experiența se vede în felul în care cântă: fiecare știe exact când să iasă în față și când să lase spațiu celorlalți, făcând ca totul să pară incredibil de firesc și lipsit de efort.

Concertul începe cu Small Steps, o piesă în care vibrafonul și chitara construiesc împreună o conversație elegantă. Nu încearcă niciodată să se acopere unul pe celălalt, ci se completează constant, inclusiv în momentele în care merg la unison. Echilibrul acesta rămâne prezent pe tot parcursul concertului și devine una dintre semnăturile sonore ale trupei.

By the way, tot repertoriul din seara aceasta provine de pe albumul de debut, Floating Thoughts, material lansat în noiembrie 2024.

Jazz cu puțini fucks given

Se mai aud, printre altele, Mystic World, Silence sau The F Song. Toate piesele sunt cântate cu atât de puțini fs given, încât îți vine, când ajungi acasă, să-ți comanzi un vibrafon de pe Thomann și să începi să cucerești lumea cu el. Și chiar nu trebuie să uităm să menționăm cât de bună e secția ritmică. Virtuozitatea lui László și Frankie le permite lui Oscar și Diximus să-și dea delirul fără nicio grijă. Cred că cei doi fac parte lejer din categoria celor mai buni muzicieni la instrumentele lor, cel puțin din regiune.

Toate piesele au structuri interesante și sunt foarte dinamice. Lasă mult loc pentru improvizație și inventivitate pe loc. Nu spun că sună radical diferit față de varianta înregistrată, care oricum a fost trasă live în doar două zile, însă, ca o trupă de jazz care se respectă, live-ul are cu siguranță mai mult flavour decât varianta de studio. De remarcat aici și creativitatea lui Oscar, care încearcă mereu ceva nou când vine vorba de efecte de chitară, sunetele lui fiind catalizatorul imprevizibilului în sound-ul acestei trupe.

O cometă în curtea Muzeului de Artă

Diximus spune, înainte să înceapă piesa The Comet, că o cometă apare, lasă ceva frumos în urmă și apoi dispare. La fel a făcut și trupa în seara asta. Și a făcut-o într-un mod cât se poate de cool, o oră în care trupa și-a construit propriul univers, unul calm, spațial și surprinzător de cald, în care vibrafonul și chitara te poartă fără grabă printr-o nebuloasă sonoră.

Diximus and the Space Nebula reprezintă, cu siguranță, un grup altfel pe scena locală și ne amintește cât de revigorant poate fi ca, din când în când, să ieși din zona de confort și să asculți ceva diferit de playlisturile și artiștii la care te întorci de obicei.