Jurnal de TIFF #2: Uncomfortable de confortabil cu Gramofone

Însă ce e cu adevărat fain la Gramofone e că, indiferent de câte influențe adună în muzica lor, reușesc să le transforme într-un sound pe care îl recunoști imediat. Și, mai mult decât atât, transmit o energie debordantă, care e atât de naturală încât ajungi să te simți foarte confortabil cu locul în care ești încă din primele minute. Băieții îți arată fără niciun efort cât de bine se simt ei pe scenă, iar starea asta se transmite instant în public.

Welcome to the show

Și nici n-ai cum să simți altceva când concertul începe cu energicul “Ladies and gentlemen, welcome to the show” din Seduced. E o piesă care vorbește despre seducție, fascinație și joc, dar o face cu o eleganță și o bucurie care transformă totul într-o invitație la dans. Modul în care este orchestrată partea asta te duce cu gândul la un musical de Broadway, cu lumini, cortină și personaje care intră pe scenă unul câte unul. Singurul lucru care mai lipsește în varianta live e un cor de backing vocals desprins dintr-o piesă gospel.

Și de aici n-ai cum să duci mai departe concertul fără să îți miști măcar o parte a corpului. Iar asta rămâne valabil și la piese mai lente precum Born To Lose, care, apropo de filme, nu întâplător este în finala unui concurs de muzică pentru film, după cum ne spune Paul de pe scenă. Cum să nu se potrivească atunci concertul ăsta cu TIFF-ul din seara asta?

Fast Forward fără frână

Dar nu stăm prea mult pe gânduri și intrăm rapid înapoi în zona de extra-mișcat cu Hollywood Dancer, care, la fel ca Born To Lose, face parte de pe ultimul album, Fast Forward, lansat în urmă cu exact un an. Apropo, există o variantă live excelentă din Expirat, unde trupei i se alătură Tedica de la miau.wav, iar vocea ei superbă adaugă încă un strat unei piese care oricum te prinde rapid.

Concertul continuă apoi cu o călătorie prin Fast Forward (cu California 1000 Miles, Uncomfortable, Water, Never), întreruptă doar de două opriri în trecut, prin Version și Get It. Ultima piesă este Call It Love, hitul lor de pe Spotify, iar concertul se încheie fix înainte să înceapă ploaia, când publicul parcă abia se încălzea. Parcă vremea s-a abținut până la final ca să nu strice vibe-ul contagios de bun pe care îl creează trupa asta. Și, oricum, nici nu cred că l-ar fi stricat dacă venea mai devreme. Pe piesele de la Gramofone poți dansa în ploaie până uiți că plouă.

Cum se transmite bucuria

A fost un concert cântat impecabil de fiecare membru al trupei. Am avut de toate: de la vocoder și synth-uri care îți rămân în cap până la tonuri bombă de chitară și linii de bass super sexy. Dar cel mai mult mi-a rămas în minte feeling-ul lui Paul Drăgușin. Indiferent că era într-un solo de synth, cânta sau pur și simplu reacționa la ce făceau colegii lui, avea expresia cuiva care se bucură sincer de fiecare secundă petrecută pe scenă. Și cred că aici se întâmplă magia: poți să exersezi la infinit, să ai cel mai bun sunet și cele mai bine scrise piese, dar dacă nu simți muzica ta, publicul observă imediat. La Gramofone, însă, entuziasmul circulă în ambele direcții.

Poate că asta explică cel mai bine și titlul jurnalului de azi. Există o piesă care se numește Uncomfortable, dar la un concert Gramofone e aproape imposibil să te simți așa. Ești, în schimb, uncomfortable de confortabil: prea prins în muzică ca să mai stai locului și prea bine dispus ca să vrei să se termine concertul.