Robin and the Backstabbers se mai aude la TIFF și pe coloana sonoră a ultimului film al lui Tudor Giurgiu, Trei Zile în Septembrie, film care s-a văzut pentru prima dată la gala de deschidere a acestei ediții.

Dar revenind la concert, trupa a demonstrat încă o dată că nu trăiește din nostalgie. N-am mai văzut demult o trupă la care, înainte de fiecare piesă, un puhoi de liceeni și studenți de anul I să urle pur și simplu de entuziasm. Pare că Robin and the Backstabbers au trecut cu succes testul timpului și, mai mult decât atât, sunt mai actuali ca niciodată pentru un segment de vârstă la care majoritatea trupelor cu o asemenea vechime, sau chiar mai noi, se chinuie să ajungă.

Naturalețea ca formă de relevanță

Sigur, faptul că Natașa a avut o nouă viață pe TikTok a ajutat. Dar nu cred că asta explică tot fenomenul. Robin and the Backstabbers au rămas relevanți pentru că nu au alergat niciodată după relevanță. Au rămas aceeași trupă sinceră, cu același univers și aceeași naturalețe care îi face pe oameni să simtă că aparțin acolo.

La concertele lor am avut mereu senzația că nimic nu este regizat. Există o naturalețe care te face să te simți confortabil imediat, indiferent dacă e primul sau al zecelea concert Robin la care ajungi. Iar într-un prezent în care totul pare complicat în jurul nostru, simplitatea și energia lor creativă devin aproape reconfortante. Și asta funcționează indiferent de vârstă.

Un parteneriat mișto

Concertul a început cu un cover acustic după Tanța de la Timpuri Noi, în fața unui Muzeu de Artă deja plin. „Multă lume-n cartier”, într-adevăr. Și multă lume care a dat de înțeles încă de la început că abia aștepta concertul acesta. Din primul acord al lui Oigăn, oamenii s-au apropiat instinctiv de scenă și au eliminat unul dintre cele mai previzibile momente de la concerte: invitația clasică a trupei de a veni mai în față.

Au urmat Dansează Salomee, Tarantella și Scafandru, cu energia cu care Robin and the Backstabbers ne-au obișnuit. Mereu am apreciat felul foarte natural în care Robin interacționează cu publicul și ușurința cu care îl face să simtă că face parte din muzica lui. Pe Scafandru, la versul „O generație-n flăcări ezitând, ezitând”, Robin arată spre primele rânduri. Exact cele despre care vorbeam mai sus: poate cele mai tinere pe care le-am văzut în ultima vreme la un concert de genul ăsta. Pentru câteva secunde, pare că versul a fost scris chiar pentru ei, și în sfârșit se simt cu adevărat înțeleși.

Între două piese se aude un simplu „La mulți ani, Vanesa!”. De unde știa că e ziua ei? Simplu: înainte de concert Robin stătuse de vorbă cu oamenii veniți în curtea muzeului și transformă astfel de întâlniri în mici momente care fac fiecare concert diferit.

Toată lumea cântă Sat după Sat, Soare cu Dinți, iar pe GOLEM oamenii zbiară efectiv „De ce nu e întreg nimic vreodată?”. Robin răsplătește implicarea cu una dintre exprimările lui specifice: „Avem aici un parteneriat mișto.”

Trecem și prin E vina mea, Regele Verii, Broken High Heels, iar concertul se încheie cu Arhanghel’sk, așa cum a început: toți membrii trupei unul lângă altul, în jurul unei singure chitare. Un final simplu pentru un concert în care toată lumea a avut chef: oamenii să asculte, iar băieții să cânte. Curtea Muzeului de Artă s-a potrivit perfect unei seri ca asta, un spațiu care dă ocazia unei atmosfere intime, ca între prieteni buni. Vechi și noi.

Cum rămâi relevant fără să te schimbi

Așteptăm de mulți ani un album nou Robin and the Backstabbers (despre care, apropo, se aude că s-a început lucrul la el), dar chiar și așa, trupa e genul care se reinventează de la un concert la altul, iar concertele lor rămân dovada că o trupă poate continua să crească fără să-și schimbe identitatea. Nu țin minte două concerte Robin and the Backstabbers care să semene între ele. Mereu i-am admirat pentru inspirația infinită de a se juca cu piesele lor și de a le da altă formă și alt sens la fiecare concert. Așa s-a întâmplat și azi și m-am bucurat tare.

Iar dacă primul lucru pe care îl observi când ridici privirea spre scenă este că primele rânduri sunt ocupate de oameni care au descoperit trupa mult după ce ea devenise deja un reper în scena noastră alternativă, probabil că asta spune suficient despre felul în care Robin and the Backstabbers au rămas relevanți: prin capacitatea rară de a suna în continuare firesc pentru oameni care îi aud poate pentru prima dată live.