Chitila Sunrise: dans, gălăgie și încăpățânarea de a face muzică împreună

„O trupă născută din nevoia de a cânta piesele scrise în weekendurile petrecute în Chitila, o gașcă de oameni care se simt bine cântând împreună”, spune Sorin.

Pentru Andreea Tincea, Chitila Sunrise înseamnă ceva mai amplu: „energia și mesajul plin de încredere în reziliența creativă a ființelor umane pe care 5 muzicieni din Ilfov-București le pun în sunet și ritm de punk”.

De ce încă o trupă?

În 2026, fiecare dintre ei ar putea, cel puțin teoretic, să facă muzică singur acasă. Au experiență, echipamente și suficiente proiecte anterioare încât să nu mai fie nevoie să o ia de la zero într-o altă trupă. Și totuși, exact asta au ales să facă.

Pentru Sorin, răspunsul e destul de simplu:

„Fiecare face muzică acasă, sure. Dar o trupă e mai fun, fiecare are ceva de zis și e o senzație mișto să se unească mai multe idei într-o piesă, două, trei și tot așa.”

În plus, recunoaște că preferă procesul colectiv și dintr-un motiv foarte practic.

„Mie îmi e greu să gândesc o piesă cap-coadă, cu toate instrumentele. Mai fain, cumva, că fiecare vine cu partea lui pe o idee.”

Andreea vorbește despre același lucru dintr-o perspectivă diferită. Pentru ea, „întâlnirea artistică și conversația muzicală cu alți oameni sunt întotdeauna un spațiu mai amplu de transformare personală. Oglindirea de sine în mijlocul unui dialog creativ și constructiv e una dintre cele mai profunde experiențe pentru mine, ca artist. Întotdeauna «împreună» oferă un «mai mult», un «mai profund» și un «mai adevărat» spațiu de cunoaștere de sine."

Și mai e ceva ce nu poți reproduce prea ușor singur acasă: imprevizibilul.

Jam session-urile în care apar piesele, ideile care se modifică în timp real și „vizitele inspirației sonore cumulative” care duc în locuri neașteptate sunt, pentru Andreea, o formă de a trăi în spațiul curiozității.

Cătălin spune că, inițial, și-a dorit un nou proiect punk sau rock pentru că îi lipsea energia pe care o mai trăise în trecut. Dar între timp lucrurile s-au schimbat.

„Pe parcurs mărturisesc că s-au alchimizat multe din aceste procese și în prezent mă bucur de echipa aceasta de oameni frumoși și talentați și că putem cânta împreună din plăcere și iubire față de muzică.”

Valentin e toboșar și formulează probabil cel mai clar nevoia de colectiv:

„Am nevoie în mod evident de parteneri de joacă și mă simt cel mai confortabil într-un spațiu de dialog muzical.”

Apoi adaugă și motivul pentru care nu îl atrage prea tare alternativa solitară: „găsesc «solo-uri» de tobe de un teribil prost gust”.

Ce trebuie să facă o piesă ca să rămână?

Chitila Sunrise are momentan cinci piese, iar unele idei nu au trecut de sala de repetiții.

Pentru Andreea, selecția ține de relevanță.

„Dacă o piesă își pierde relevanța mesajului sau a esteticii… intră la sertar. Asta nu înseamnă neapărat că moare definitiv. Uneori se transformă. Uneori își așteaptă pur și simplu momentul.”

Sorin caută altceva:

„Să fie cumva din același film cu celelalte piese, să nu iasă chinuit, să vină cumva natural. Și, mai ales: să ne placă tuturor să o cântăm. Asta cred că e cel mai important.”

Valentin merge pe aproape aceeași regulă:

„Pentru mine o piesă ca să treacă «testul» e simplu: trebuie să-mi placă să o cânt și mai ales să o ascult.”

Iar dintre piesele pe care le au deja, „Fallacy” pare să se apropie cel mai mult de direcția în care se mișcă acum trupa.

Cătălin o numește „piesa ce se apropie cel mai mult de tendința prezentă evoluției Chitila Sunrise”, atât ca sound, cât și prin felul în care s-a născut în studio.

Festivalurile mari și responsabilitatea culturală

De aici, discuția se mută destul de natural spre scena în care există Chitila Sunrise. Membrii trupei au mai vorbit în alte interviuri despre responsabilitatea culturală pe care ar putea să o aibă festivalurile mari, și am fost curios să aflu mai multe.

Pentru Sorin, lucrurile pot fi spuse foarte simplu:

„Poate să nu se gândească doar la «câte bilete și beri îmi vând ăștia?»”

Și, mai concret, festivalurile ar putea alterna trupele mari cu cele mici.

„Fără «cântat la matineu».”

Andreea merge mult mai departe și definește festivalul ca pe un act cultural în sine.

„Îți propune o curatoriere valorică în sensul că îți propune o viziune despre ce e prețios, fundamental, util, important în acest moment pentru comunitate.”

Din perspectiva asta, creează și o imagine despre ce merită ascultat, cine merită văzut și cine primește acces la o scenă mare.

Pentru trupele locale, susținerea reală ar însemna „să ți se ofere experiența sonoră, respectul și scena pe care poți să trăiești concertul la cel mai înalt nivel”.

Dar Andreea vorbește și despre lucruri foarte concrete: trupele locale ar putea cânta pe aceeași scenă cu artiștii mari, promovarea lor ar putea fi făcută simultan, iar festivalurile ar putea facilita întâlniri cu artiști, manageri, agenți și bookeri ai formațiilor străine.

„Cei cu experiență simt nevoia firească să ofere din vizibilitatea lor, din experiența lor, din cunoașterea lor celor care abia încep.”

Cătălin are cea mai radicală poziție:

„Să nu mai existe! Cel puțin nu în formatul acesta de azi cu care ne-am obișnuit cu toții.”

Photo: Vasi Andries

Cine e de vină că descoperim greu muzică nouă?

Festivalurile? Radiourile? Presa? Publicul?

Pentru Andreea, întrebarea nu are un răspuns simplu tocmai pentru că toate fac parte din același ecosistem.

„Cred că ierarhia e greu de elucidat, cultura fiind un fenomen sistemic. Mai important mi se pare ca fiecare dintre aceste părți să susțină diversitatea, incluziunea și valorile constructive. Când una dintre ele este slăbită, fie că vorbim despre individ, presă sau festivaluri, celelalte ar trebui să compenseze. Individul nu trebuie să aștepte să fie educat de presă sau de festivaluri, dar acestea au, la rândul lor, responsabilitatea de a promova valori constructive. Până la urmă, responsabilitatea aparține fiecărei părți din sistem, iar scopul ar trebui să fie o cultură colectivă care reflectă ce e valoros și constructiv în oameni."

Cătălin e mai puțin optimist:

„Toate cele de mai sus se fac «vinovate». Inclusiv o mare parte din public.”

Și nu se exclude:

„Nici eu nu mai caut muzică cum o făceam înainte.”

Sorin răspunde în două cuvinte:

„Paradoxal, cred că internetul.”

Dar poate cel mai interesant răspuns vine de la Valentin, care contestă premisa întrebării.

„Nu știu dacă e adevărat că lumea descoperă mai greu muzică nouă. Poate mereu au fost mai puțini oameni cu nevoi muzicale bizare, obligați să sape mai adânc pentru a-și satisface plăcerile perverse. Și cred că oamenii ăia apar constant și continuă să sape.”

„Female-Fronted is not a genre”

Am vorbit și despre faptul că par să apară tot mai multe femei în fața trupelor din zona alternativă și punk.

Andreea spune că, în alte țări, există mai multă susținere și mai multă conștientizare culturală în direcția asta. Dar are și o idee foarte concretă pentru România:

„Eu abia aștept să creez primul festival din România exclusiv cu trupe care au Frontline feminin.”

Are și un nume:

„Female-Fronted is not a genre”.

Ideea nu e să transforme vocile feminine într-o categorie muzicală separată. Dimpotrivă.

„Asta pentru că trăim un moment în care e nevoie de un astfel de mesaj. Pentru ca apoi, prin integrarea lui, să nu mai fie nevoie.”

Sorin privește lucrurile ceva mai relaxat.

„Cred că pentru genul ăsta nu a fost niciodată o problemă. Dar da, e clar că scena s-a schimbat.”

Ce înseamnă, de fapt, să susții scena locală?

„Susținerea scenei locale” e una dintre expresiile care apar peste tot. Dar cum arată ea atunci când o cobori din slogan în realitate?

Andreea spune că, deocamdată, e încă reprezentată de „o mână de oameni”.

„O mână de oameni din presă, din radio, din cluburi, din festivaluri.”

Oameni care „aleg să facă loc, să ofere expunere și să aibă încredere în noile începuturi”.

Ea numește asta „rețeaua informală de bine și constructiv” care i-a susținut mereu și include și 4/4 în această rețea.

Sorin vede însă o problemă mai profundă:

„Cred că pasiunea e ceea ce lipsește. Totul e cu calcule acum. Cu analize, scheme, strict business.”

Cătălin vorbește despre responsabilitatea fiecăruia de a rămâne atent la momentul prezent și de a ajuta acolo unde poate.

Iar Valentin încheie probabil cel mai sec dintre toți:

„Se vorbește mult, dar nu știu cum arată, că nu prea am văzut-o.”

Poate că între cele două extreme se află și răspunsul.

Scena locală nu este o idee abstractă și nici o declarație de intenție. Este făcută din artiști, locuri, festivaluri, radiouri, presă și public. Dar mai ales din oamenii care aleg, în mod concret, să facă loc.

Chitila Sunrise, între timp, continuă să scrie, să înregistreze și să pregătească următoarele concerte.

Sau, dacă preferăm varianta lor mai scurtă:

dans și gălăgie.

Și mai am o parte din discuție care îmi place mult și o las aici ca pe un reminder pentru noi toți. Andreea îmi spunea la un moment dat că:

Viața nu a fost niciodată despre bani. Despre AI. Despre război. Viața a fost dintotdeauna și este despre a fi în siguranță împreună, despre bucuria de a fi și despre contemplarea acestei existențe.

Chitila Sunrise pe YouTube aici.