Jurnal de TIFF #4: Vlad Corb și Reîntoarcerea Rockstarului
Între Măsuri
•
În ultimii ani, imaginea clasică a rockstarului pare să fi devenit tot mai rară: frontmanul cu o personalitate care domină scena, care transformă concertul într-un spectacol și care pare mai mare decât spațiul în care cântă. Vlad Corb face parte dintr-o generație nouă de artiști, dar pe scenă pare să recupereze exact această tradiție.
Vlad Corb a încheiat sâmbătă seria artiștilor români de la TIFF și cred că a făcut-o în cel mai spectaculos mod posibil. Concertul lui a fost intens, rock cu atitudine, dar și încărcat de emoție. Și mai ales, a fost genul de concert care îți amintește de o specie pe care parcă nu o mai vezi atât de des: rockstarul.
Mai mare decât scena
Concertul lui din seara aceasta a dat impresia că este un performance de teatru. Dimensiunea sa de actor este imposibil de ignorat. Totul pare construit în acte, cu momente de tensiune, eliberare, dialog și improvizație. Fie că improvizează cu adevărat sau doar creează această iluzie, rezultatul este același: ai permanent senzația că asiști la ceva viu, care se întâmplă o singură dată. Vlad trăiește fiecare piesă cu o intensitate rar întâlnită și pare că intră în pielea personajelor și poveștilor pe care le cântă. Iar vocea lui puternică transmite foarte bine această energie.

Persona lui Vlad Corb pe scenă îți aduce aminte de rock starurile anilor ‘70. Acele personaje care parcă mereu aveau o aură de neatins în jurul lor. Vlad Corb este genul de artist care umple cu prezența lui orice spațiu. În seara asta a fost curtea Muzeului de Artă din Cluj, dar e genul de personaj care poate să îți acapareze și un stadion.
Mi-a plăcut și formula trupei. Un clasic four-piece band: voce, chitară, bass și tobe. Nimic complicat și nici nu e nevoie. Toți membrii au atitudinea aceea cool pe care o cauți la o trupă rock și fiecare contribuie la imaginea de rock band veritabil pe care proiectul o construiește.
Mituri pentru o generație nouă
„Mamă, pregătește gogoșile că vin”, spune Vlad Corb la începutul concertului din orașul său natal.
Curtea muzeului este plină de fani devotați care știu versurile pe de rost la majoritatea pieselor. Un public foarte tânăr, care îmi amintește că și Vlad este încă foarte tânăr, chiar dacă pe scenă emană multă maturitate artistică.

Setlistul construiește un univers coerent, populat de personaje și simboluri mitologice: Eros, Orfeu, Apollo, Persefona, Psiheea, Prometeu, Demetra sau Hades, noul single care se lansează pe 26 iunie. Toate aceste personaje devin pretexte pentru povești despre iubire, pierdere, putere și vulnerabilitate, iar Vlad Corb le interpretează cu o implicare totală și trăiește cât se poate de intens universul pe care îl creează prin muzica sa.
Când poveștile devin reale
Incursiunea în acest univers este întreruptă de două momente care schimbă registrul concertului.
Primul este un cover după Psycho Killer de la Talking Heads. O alegere care pare deloc întâmplătoare dacă ne gândim la David Byrne, unul dintre artiștii care au transformat concertul într-o formă de teatru și care au demonstrat că muzica și performance-ul pot deveni același lucru.
Al doilea este Mr. Ambassador, o piesă prin care Vlad vorbește despre războaiele care ne înconjoară și despre ignoranța liderilor politici. Aici apare și unul dintre cele mai teatrale momente ale serii. Vlad ia un stand de microfon și mimează lansarea unor bombe spre Rusia, în timp ce chitara și tobele sugerează exploziile. Momentul este ironic, dar și incomod pe alocuri, pentru că vorbește și despre felul superficial în care ajungem să consumăm tragediile globale prin social media. De remarcat și solo-ul chitaristului pe piesa asta, inspirat fix de unde trebuie pentru un astfel de moment: de la Tom Morello (Rage Against the Machine), adică una dintre cele mai clare referințe când vine vorba de chitară pusă în slujba unui mesaj politic.

Imediat după urmează un solo de tobe, un moment care astăzi apare tot mai rar în concertele rock, dar care mi-a amintit de perioada în care astfel de momente erau aproape obligatorii. Încă o dovadă că Vlad Corb împrumută multe dintre ingredientele rockului clasic și le aduce într-un context nou.
Mesajele sociale ale lui Vlad sunt completate și de un apel de conștientizare asupra fenomenului femicidului. Artistul dedică una dintre piese (Demetra, sper să nu mă înșel) femeilor care și-au pierdut viața în astfel de acte de violență. E un moment care arată că, dincolo de mitologie și simboluri, muzica lui rămâne foarte conectată la realitățile prezentului și reprezintă foarte bine o generație preocupată de aceste probleme.
Toată lumea în aceeași poveste
Spre final, Vlad le reamintește celor prezenți cât de important este faptul că încă ne putem aduna împreună la concerte și putem trăi experiențe colective de genul acesta. Și se vede că nu o spune ca pe un discurs pregătit. Există o conexiune sinceră între el și public, chiar și atunci când spectacolul capătă dimensiuni teatrale.
Iar finalul nu putea fi unul convențional. Pe un cover după La crâșma din Ferentari de Gică Petrescu, spațiul din fața scenei se transformă într-o horă uriașă. La un moment dat, Vlad coboară și se alătură oamenilor. Pentru câteva minute, artistul și publicul devin parte din aceeași poveste.

După concert, în fața scenei se formează o coadă lungă de oameni care așteaptă să facă o fotografie cu el sau să schimbe câteva cuvinte. E o imagine care spune ceva despre relația pe care Vlad Corb a construit-o cu publicul său. Are răbdare pentru fiecare și pare la fel de prezent în aceste conversații cum a fost și pe scenă. Acolo pare mai mare decât viața însăși. După concert devine din nou unul de-ai lor.
Iar dacă există o nouă generație care își caută propriile figuri emblematice în muzica românească, Vlad Corb pare hotărât să își revendice locul printre ele. Poate că este prea devreme să-l numim un rock icon. Dar toate ingredientele sunt acolo.
Share
Copy link



