„Nu sună românește.” Dar cum ar trebui să sune?

Există o replică pe care o aud foarte des când vorbim despre trupele și artiștii din România.

„Mamă, dacă închideam ochii, ziceam că sunt din afară.”

Sau, și mai simplu:

„Nu sună românește.”

De cele mai multe ori e spusă cu cele mai bune intenții. Și recunosc, am spus-o și eu la un moment dat. Dar cu cât o aud mai des, cu atât mă întreb dacă nu spune mai multe despre noi decât despre muzica pe care o ascultăm.

Comparațiile nu sunt o problemă. Muzica s-a construit întotdeauna din influențe. E firesc să spui că o trupă îți amintește de Fontaines D.C., Queens of the Stone Age sau Massive Attack. O astfel de comparație descrie un univers sonor și îi oferă un punct de plecare celui care nu a ascultat încă artistul.

Problema apare când comparația nu mai descrie muzica, ci îi validează valoarea. Când cea mai mare laudă pe care o putem face unei trupe din România este că ai putea jura că nu e din România. În acel moment, fără să vrem, transmitem și ideea că muzica de aici are nevoie de o confirmare venită din altă parte.

Un reflex pe care l-am păstrat

Poate că reflexul ăsta vine din istorie.

Ani la rând am crescut cu ideea că „afară” se fac lucrurile bine, iar la noi doar se încearcă. Industria muzicală occidentală a avut mai multe resurse, studiouri mai bune, acces mai ușor la tehnologie și piețe incomparabil mai mari. Era firesc ca multe dintre reperele noastre să vină de acolo.

Cred că de aici vine și un anumit complex de inferioritate care încă se simte, uneori, în felul în care vorbim despre artiștii locali. Nu e neapărat conștient și nici răutăcios. Dar există ideea că, dacă ceva seamănă cu ce se face în Vest, atunci automat este mai valoros.

Doar că lumea în care a apărut reflexul ăsta nu mai există.

Muzica nu mai are pașaport

Astăzi poți înregistra un album excelent într-un studio din Cluj, Iași sau Timișoara. Poți lucra cu oameni din orice colț al lumii și îți poți lansa muzica în aceeași zi în care o fac artiști din Statele Unite, Marea Britanie sau Japonia.

La fel s-au schimbat și influențele.

Un artist din Oradea poate asculta dimineața un album australian, după-amiaza un producător din Coreea de Sud și seara o trupă underground din Brazilia. Câteva zile mai târziu, toate influențele astea pot ajunge, conștient sau nu, într-o piesă compusă aici.

Muzica e acum foarte accesibilă și nu mai ține cont de granițe. De aceea, întrebarea „sună românește?” începe să-și piardă sensul.

Industria și muzica nu sunt același lucru

Asta nu înseamnă că toate scenele muzicale sunt egale.

Există țări cu piețe mult mai mari, case de discuri mai puternice, bugete mai generoase și o infrastructură care permite sute de artiști să trăiască exclusiv din muzică. Toate lucrurile astea contează și influențează oportunitățile pe care le are un artist.

Dar industria și muzica nu sunt același lucru.

Faptul că un artist român are mai puține resurse decât unul britanic nu înseamnă că muzica lui trebuie evaluată prin prisma naționalității. Astăzi, un producător din București poate folosi același software, poate învăța din aceleași resurse și poate publica pe aceleași platforme ca unul din Londra sau Los Angeles.

Diferențele dintre industrii există. Diferențele dintre posibilitățile creative sunt mai mici decât au fost vreodată.

Nu doar publicul face asta

Reflexul nu apare doar la public. Îl vezi și în bio-uri, comunicate de presă sau prezentări de proiecte: „the Romanian Arctic Monkeys”, „Billie Eilish de România”, „Tame Impala din Balcani”.

Înțeleg perfect de ce există astfel de formulări. Sunt scurtături de comunicare și îi ajută pe oameni să-și imagineze rapid despre ce fel de muzică este vorba.

Dar există și un efect secundar. În loc să construim identitatea artistului, o raportăm la identitatea altcuiva. Ca și cum referința occidentală ar fi primul argument că proiectul merită ascultat.

Când confundăm influența cu validarea

Nimic din toate astea nu înseamnă că influențele sunt o problemă.

Toată muzica se construiește din influențe. O trupă din România poate fi inspirată de artiști britanici, americani sau japonezi, exact cum o trupă britanică poate fi influențată de muzică africană, sud-americană sau est-europeană.

Problema apare doar atunci când confundăm influența cu validarea, când nu mai spunem că o trupă are influențe recognoscibile, ci că este bună pentru că pare din altă țară. În acel moment vorbim mai mult despre prejudecățile noastre, și uităm de muzica în sine.

Poate că întrebarea este alta

Nu cred că oamenii spun „nu sună românește” din răutate. Aproape întotdeauna încearcă să facă un compliment. Dar sigur există complimente mai bune, din punctul meu de vedere.

Poți spune că o trupă are personalitate, că are un sunet original, că scrie piese memorabile, că are o producție excelentă. Sau, pur și simplu, că îți place.

Toate descriu muzica.

În 2026, artiștii din România fac parte din aceeași conversație muzicală globală ca artiștii din orice altă țară. Poate că tocmai de aceea a venit momentul să evaluăm muzica pentru ceea ce este, nu pentru cât de ușor am putea să ne imaginăm că vine din altă parte.